Intalniri cu desene 2006-2008: 2008

Intalniri cu desene - Interviu cu artistul David Sandor

Interviu realizat de Simona Vilau

"La inceputul anului 2006, in urma unei discutii in contradictoriu cu un critic de arta despre criteriile care dau valoare lucrarilor de arta contemporana, am creat un cadru de lucru de cea mai mare simplitate, in care membrii unui grup cu preocupari foarte diferite in domeniul artelor plastice au inceput sa se intalneasca regulat, sa-si arate lucrarile si sa-si comunice deschis ce cred despre ele. Proiectul beneficiaza din plin de entuziasmul si seriozitatea Leei Rasovszky si Alexandru Radvan, care au acceptat sa lucram impreuna. Fiecare il critica pe celalalt si este discutat la randul lui. Comunicarea nu apare atat din convergenta ideilor, ci, mai ales, din "ciocnirea" lor. Am ales desenul ca limbaj comun, datorita omniprezentei si continuitatii sale de-a lungul istoriei artei, iar tema ni s-a impus in mod spontan: OMUL." (David Sandor extras din blog-ul intalnirilor cu desene).

David, ce te nemultumea in momentul in care ai transformat in dialog un sir de probleme legate de teoria si practica artistica?

M-a fascinat intotdeauna latura de aventura a meseriei noastre. Proiectul este gandit sub forma unui cadru in care trei parteneri diferiti ca viziune se confrunta, creand in permanenta probleme si rezolvari neasteptate. Intalnirile sunt foarte solicitante si ii "marcheaza" pe participanti. Este o abordare a artei ca aventura, un joc palpitant care deschide noi orizonturi si zone total neexplorate. Gasirea acestor zone a fost scopul initial.

M-a nemultumit mai ales ideea ca "totul e relativ", ca fiecare are criteriile lui, ca poate "nu intelegem noi artistul, dar el stie ce face". Este un mod de a gandi care a nascut multi monstri mici sau... monumentali. In felul acesta au aparut monumente de for public lipsite de orice urma de bun-simt estetic sau probitate profesionala. As aminti aici nu numai vestita "teapa", ci si mai noul "ospatar al lui Spataru" - monumentul lui Charles de Gaulle de Mircea Spataru si monumentul lui Nicolae Balcescu de acelasi autor, toate trei aflate in Capitala. Sunt lucrari cu gafe evidente care se bazeaza pe faptul ca exista un acord tacit - cum ca artistul nu trebuie sa dea explicatii, ca fiecare are criteriile lui. Este o "idee" care a dus la despartirea dintre artist si public, lasand un mare gol de comunicare si transformand o mare parte din arta romaneasca intr-o indeletnicire de multe ori aproape absurda. Proiectul nostru isi propune sa aduca la lumina ceea ce este autentic si valoros atat in ceea ce facem noi trei, cat si in ce se intampla in jurul nostru.

Echipa si desenul

A fost intamplatoare cooptarea Leei si a lui Alex sau ai considerat ca, astfel, lucrurile vor fi mai usor de "pus pe tapet"?

Initial, grupul a avut o alta componenta, din care am rezistat in echipa de lucru numai eu si Alexandru. Apoi Alexandru a adus-o pe Lea si asta este formula suta la suta functionala. Primul om caruia i-am vorbit despre proiect a fost Alex. Cu el am o foarte lunga istorie, atat ca prieteni si colegi, cat si ca parteneri de lucru. L-am cooptat pentru ca stiam ca este capabil de anduranta si loialitate intr-o echipa de lucru. In plus, viziunile noastre sunt destul de asemanatoare si de diferite, totodata, incat sa asigure o efervescenta continua, o neliniste esentiala in actul cautarii.

Care crezi ca sunt neajunsurile "scolii romanesti de desen", daca exista una, sau suntem in continuare tributari modernismului avangardist, care lasa intentionat in urma bazele solidificarii personalitatilor artistice?

Am ales desenul nu in functie de neajunsurile scolii romanesti, ci ca vehicul de comunicare, in egala masura provocator si incarcat de sensuri pentru artist, prietenos si accesibil publicului, ca interfata. Cat despre scoala romaneasca de arta, cel mai pertinent comentariu de la un om care vorbeste din interior l-a facut Alex, intr-un fel de scrisoare deschisa, numita "Sfaturi unui candidat la arte" si postata pe blog-ul nostru.

Cautare de durata

Au trecut multe luni de la inceputul proiectului. Ce follow-up a avut, tinand cont ca tu informezi in mod constant lumea artistica despre preocuparile voastre?

Unul din marile beneficii ale celor care au participat la proiect, fie si pasager, ca si invitati, a fost maturizarea si ascutirea perceptiei la tot ceea ce inseamna produs artistic. Dupa o scurta perioada de condescendenta din partea unor colegi si critici, am inceput sa fim felicitati pentru curaj. Reactia de condescendenta a fost, in foarte mare masura, provocata nu de produsul concret sau de calitatea lui, ci de tipul de atitudine, interogatie, autointerogatie, pe care il propune acest grup de lucru, structurat pe criterii profesionale, si nu "de gasca", asa cum se intampla in aproape toate cazurile. Am simtit atunci ca faptul de a ne asuma o cautare de lunga durata si un lucru sustinut, lucru cu miza mare, duce la o selectie naturala a celor care se simt interesati de ceea ce facem. Numarul din ce in ce mai mare de oameni interesati de proiect demonstreaza ca e mare nevoie de cautari sustinute si asumate, ca exista o criza a valorilor profunde. Publicul trebuie sa simta ca artistul isi asuma riscuri si refuza locurile comune, atat de abundente in arta romaneasca a zilelor noastre.